Arta tradițională a gătelei tivurilor: România, Albania și Turcia se înscriu în cursa UNESCO
Ieri, România, alături de Albania și Turcia, a depus dosarul multinațional „Oya / Găteala tivurilor, practica tradițională de înfrumusețare”, propus pentru înscriere pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO. Dosarul a fost coordonat de Ministerul Culturii și Turismului din Turcia, anunță Ministerul Culturii.
Din grupul de lucru al României au făcut parte reprezentante ale unor ONG-uri cu activitate remarcabilă în transmiterea practicilor tradiționale, în special în realizarea obiectelor de port popular. Asociația Semne Cusute, laureată a premiului Europa Nostra, a avut un rol central în coordonarea procesului complex de identificare și documentare a acestei tehnici migăloase, care conferă rezistență, finețe și frumusețe tivurilor, îmbinărilor și marginilor cămășilor și altor textile tradiționale lucrate manual.
Li s-au alăturat ONG-ul Mândra Project (Zestre Contemporană) din Țara Făgărașului și Asociația ART – Meșteșugurile Prutului din Iași, singurul ONG din România acreditat la Convenția UNESCO din 2003. De asemenea, un rol determinant l-a avut participarea comunității etnice turco-tătare, reprezentată de Asociația Cusături Dobrogene și de Uniunea Democrată Turco-Tătară, constituind un exemplu de bună practică în ceea ce privește participarea incluzivă și evidențiind contribuția valoroasă a minorităților etnice la diversitatea și bogăția culturală a României.
Ioana Baskerville, președinta Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial și punct focal pentru Convenția UNESCO din 2003, a asigurat suportul tehnic pentru acest demers.
Cum a fost documentată o tehnică veche de secole Parte a proiectului european de cercetare Tracks4Crafts, Asociația Semne Cusute a realizat un proces de identificare și analiză a pieselor valoroase reprezentative din colecții muzeale, de la Muzeul Național al Țăranului Român, Muzeul de Artă Populară din Constanța și Muzeul Județean Botoșani, până la muzee emblematice din străinătate, unde pot fi urmărite vechimea și continuitatea acestei tehnici.
Găteala tivurilor reprezintă o practică veche, atestată în spațiul românesc și integrată într-un areal cultural extins, care cuprinde zonele est-mediteraneene, balcanice, carpatic și pontice. Din punct de vedere tehnic, aceasta constă într-o familie de procedee derivate din punctul de feston, aplicate pe marginea tivului rulat (specific etapelor mai vechi) sau împăturit (variantă mai recentă), realizate inițial cu acul și, ulterior, și cu ajutorul croșetei. În România, elementul se remarcă printr-o diversitate regională deosebită, atât la nivel tehnic, cât și ornamental.
În estul și sudul țării, tehnica este prezentă pe cămășile bătrânești, bărbătești și femeiești, cu croi de tip tunică, decorate cu colțișori și cheițe elaborate, bogat ornamentate. În vest, în județele Arad, Bihor și Sălaj, la spăcele se disting cheițele specifice, wide, lucrate cu acul. În centrul și nordul Transilvaniei, precum și în unele zone din vestul Olteniei și sudul Banatului, se întâlnesc terminații de mâneci bogat ornamentate, realizate cu croșeta sau prin tehnici mixte, uneori policrome.
În sudul Transilvaniei și nordul Munteniei apar cheițele pentru clin, cu noduri dispuse de-a lungul mânecii, executate cu acul în tehnici combinate. În Dobrogea, în comunitățile etnice turco-tătare, se evidențiază tehnica oya, denumită astfel și în Turcia, ilustrând conexiunile culturale mai largi ale acestui element.
Un moment important pentru patrimoniul cultural al României România sărbătorește anul acesta 20 de ani de la adoptarea Convenției UNESCO din 2003. În acest context, prin această inițiativă, Ministerul Culturii își reafirmă angajamentul de a înainta propuneri de înscriere pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității, în deplin acord cu spiritul Convenției, acela de a recunoaște și consolida rolul prioritar al comunităților patrimoniale și al societății civile ca parteneri esențiali în identificarea, cercetarea, interpretarea și elaborarea planurilor de salvgardare.
Este astfel susținut un demers care trebuie să rămână în grija celor care practică, transmit și valorizează acest patrimoniu zi de zi, dar mai ales a celor care îl vor duce mai departe. Această direcție capătă o relevanță sporită în contextul aderării recente a României la Convenția de la Faro (Convenția Cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate), reafirmând rolul esențial al comunităților în definirea și gestionarea patrimoniului cultural.
