Generații unite: Cum bunicii aleg să se mute aproape de copii și nepoți pentru o viață mai armonioasă
Pentru mulți copii, bunicii sunt rudele pe care le vizitează în weekend sau de sărbători. Fie că locuiesc într-un apartament al lor în interiorul orașului, fie într-o casă la țară, sau, în cele mai bune cazuri, într-un cartier la o oră distanță de fiica sau fiul lor și întâlnirile se produceau destul de rar.
În ultimii cinci-șapte ani, însă, în România începe să se contureze un fenomen rezidențial pe care sociologii îl numesc „a doua mutare a vieții”. Tot mai mulți bunici, în special cei din generația mai tânără, cu vârste între 55 și 70 de ani, încă activi, sănătoși și cu resurse, aleg să-și vândă locuința de o viață și să se mute, fizic, lângă copiii și nepoții lor. Practic, seniorii se mută chiar în același cartier, din același ansamblu rezidențial, uneori chiar pe aceeași stradă.
Fenomenul are explicații care țin atât de demografie, cât și de transformările profunde ale vieții profesionale. În contextul actual de pe piața muncii, părinții tineri lucrează mai mult, sunt mai puțin disponibili pentru creșterea copiilor în ritmul cerut de școala modernă, au cariere care nu mai permit relocările frecvente, iar costul îngrijirii copiilor, în orașele mari, a crescut semnificativ.
În același timp, bunicii din această generație sunt mult mai activi decât bunicii de acum treizeci de ani: au energie, au timp, au resurse, și, în multe cazuri, simt acut că nu vor să rateze copilăria nepoților din lipsa unei distanțe geografice.
Modelul „intergenerational living” și ce arată cercetarea internațională Conceptul nu este o invenție românească. În literatura de specialitate dedicată sociologiei familiei, este cunoscut sub denumirea de „intergenerational living” sau, în varianta sa rezidențială, „granny proximity”. Cercetători din Australia, Olanda, Marea Britanie și Statele Unite documentează de peste un deceniu efectele acestui tip de organizare familială asupra calității vieții tuturor celor trei generații implicate.
Studiile sunt remarcabil de consecvente. Copiii care au acces zilnic la bunici, nu doar în vizite ocazionale, dezvoltă, în medie, abilități socio-emoționale mai bune, deprind mai devreme și mai natural elemente de istorie familială și de identitate culturală și au, în mai multe meta-analize, o stare de bine raportată superioară comparativ cu cei crescuți exclusiv în nuclee de doi părinți. Părinții, la rândul lor, raportează niveluri mai scăzute de epuizare parentală și o capacitate mai bună de a gestiona simultan cariera și viața de familie.
Iar bunicii, în mod surprinzător pentru mulți, sunt cei care beneficiază poate cel mai mult: longevitatea funcțională, scorurile cognitive și raportarea propriei stări de fericire sunt sistematic mai bune la cei care au un rol activ în viața nepoților, comparativ cu cei izolați rezidențial.
