Explorând impactul continuu al tragediei submarinului Komsomolets
În anul 1983, Komsomolets intra în serviciul marinei Uniunii Sovietice ca un adevărat unicat, fiind mândria flotei. Dotat cu un dublu corp din titan ce-i permitea să se scufunde la adâncimi nemaiîntâlnite până atunci, submarinul era propulsat de un reactor nuclear ce funcționa cu plutoniu, asigurându-i autonomie pe termen lung.
Pe 7 aprilie 1989, în apele Mării Norvegiei, un incendiu devastator a izbucnit la bordul Komsomolets, provocând moartea a 42 de membri ai echipajului și lăsând submarinul într-o stare critică. Acest incident a dus la scufundarea sa ulterioară în apropierea insulei Bjørnøya, iar de atunci, la adâncimea de 1.667 de metri, Komsomolets reprezintă o amenințare radioactivă continuă, conform unui nou studiu.
Specialiștii avertizează că materialul nuclear al focoaselor submarinului a intrat în contact cu apa mării, generând o situație deosebit de delicată. Justin Gwynn, cercetător senior la Autoritatea Norvegiană pentru Siguranța Nucleară și Radiologică, subliniază că nivelurile de radioactivitate în zonă depășesc cu mult valorile normale, punând în pericol mediul înconjurător.
În ciuda eforturilor de sigilare a compartimentelor afectate, Komsomolets rămâne o sursă de radiații, iar impactul asupra vieții marine din zonă este încă sub observație. Cercetătorii au descoperit că structura submarinului se degradează treptat, iar există riscul eliberării de material nuclear în mediu.
Deși nu s-au găsit urme de plutoniu apt pentru arme nucleare în apropierea submarinului, nivelurile ridicate de radioactivitate detectate reprezintă o amenințare serioasă. Cercetările vor continua pentru a monitoriza evoluția situației și pentru a preveni eventualele consecințe negative ale prezenței Komsomolets în adâncurile mării.
În privința impactului asupra vieții marine, Hilde Elise Heldal, cercetătoare la Institutul Norvegian de Cercetări Marine, afirmă: „În unele probe prelevate de pe ambele părți ale submarinului, am detectat concentrații scăzute de cesiu-137, probabil datorită emisiilor continue, dar nu se așteaptă ca aceste niveluri să afecteze organismele.” Observațiile arată chiar că casco-ul submarinului este acoperit de o fină peliculă de organisme marine.
Cercetătorii au constatat, de asemenea, că combustibilul reactorului se corodează. Uranul și plutoniul din reactoare sunt comprimate în cilindri inserați în tuburi metalice, de obicei din circuit, iar degradarea acestor structuri poate duce la eliberarea materialului nuclear. „În toate oceanele există cantități mici de radioactivitate, nu doar la suprafață”, explică Nuria Casacuberta, cercetătoare în oceanografie fizică la Școala Politehnică Federală din Zürich. „Cesiu-137, stronțiu-90, uraniu-235, plutoniu-240… toate sunt produse industriale, aproape inexistente în natură. Orice atom detectat este, aproape întotdeauna, de origine artificială.”
Cea mai mare parte a radioactivității din oceane provine din testele nucleare din anii ’60 și ’70, efectuate în atolul Bikini și în arhipelagul Novaya Zemlya. Alte surse includ deversările autorizate ale centralelor de reprocesare La Hague (Franța) și Sellafield (Marea Britanie), precum și scurgerile de la Komsomolets și alte două submarine sovietice scufundate în Arctica rusă după retragerea lor din serviciu. În acest calcul nu este inclus submarinul Kursk, scufundat în 2000.
Rămâne de văzut ce se va întâmpla cu cele două torpile nucleare. „Au fost sigilate cu plăci de titan, iar măsurătorile indică că sigilarea funcționează în continuare”, notează Casacuberta. „Nu putem specula dacă se poate recupera ceva. Cert este că nu s-au găsit indicii de plutoniu apt pentru arme nucleare în jurul submarinului”, concluzionează Gwynn. Cercetările vor continua pentru a monitoriza evoluția vechiului submarin sovietic.
