Amalia-Susana Tușa, studentă la 90 de ani: lecția de viață și optimism în fața provocărilor
„Mie îmi place viața”, spune simplu, cu o convingere greu de clintit. La 90 de ani, curiozitatea Amaliei-Susana Tușa, studentă în anul trei la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, specializarea Teologie Didactică. Amalia este „mai vie” decât mulți tineri, iar energia cu care vorbește despre studiu, credință și lupta cu greutățile transformă fiecare amintire într-o lecție despre supraviețuire și demnitate.
De mică a învățat că viața nu face concesii. La doar trei ani, a trecut printr-o encefalită severă care a lăsat sechele asupra vorbirii și mobilității. În acea perioadă, mama ei a devenit sprijinul absolut: o femeie luptătoare, optimistă, convinsă că „trebuie să vină ceva mai bun”.
Anii de după război au adus o altă încercare. Tatăl Amaliei, fost polițist, a fost arestat în contextul represiunilor politice de la sfârșitul anilor ’40. A stat un an și opt luni în detenție, fără să i se poată dovedi vreo vină. „Originea socială conta enorm atunci. Din cauza asta nu am putut face facultatea la timp. Am fost dată afară chiar din examenul de admitere”, își amintește Amalia.
Obstacolele nu au reușit să o transforme într-un om amar. Dimpotrivă, spune că are darul de a-i scoate pe oameni din pesimism. Viața personală a fost la fel de zbuciumată. Prima căsătorie, încheiată la 19 ani, s-a dovedit o alegere nepotrivită. Divorțul era greu de obținut și stigmatizat social, dar a avut curajul să meargă până la capăt. Au urmat alte trei căsătorii, marcate de suferințe și pierderi.
Deși a trăit războiul, lipsurile, nedreptățile și boala – inclusiv diagnosticul de scleroză multiplă – nu și-a pierdut optimismul. Ce o deranjează la lumea de azi? Astăzi este studentă și privește generațiile tinere cu o combinație de afecțiune și exigență. Crede că oamenii au devenit mai superficiali și mai ușor de influențat, iar omenia s-a diminuat, mai ales în mediul urban.
Credința este, pentru ea, fundamentul echilibrului interior. Se spovedește des și simte că Dumnezeu „își ține mâna deasupra capului” ei. Privind în urmă, spune că toate încercările au avut un scop: au călit-o și au învățat-o să meargă mai departe. Dacă ar scrie o carte despre viața ei, titlul ar fi „Supraviețuire”. După nouă decenii, concluzia rămâne aceeași: viața este frumoasă – dar depinde de fiecare cum alege să o trăiască.
